am obosit sa plantez intr-un pamant steril.
am obosit sa fiu de partea cerului sau de partea pamantului cand eu traiesc cu amandoua, din amandoua.
ludovic in fata mariei de medici.
in ultimul tablou care poate s-a adeverit sau nu, dar departe de a vedea sigur.
marea rosie de furie impartita in doua, dar nu de un profet. poate de nimic.
sau marea azov.
despartita de dureri prea mari si sacrificii prea mici, pierduta-n locuri, dar nu si in timp.
mi-as dori sa-mi creasca parul, sa am unde sa ma ascund in mine, poate de mine.
cineva acolo sus ma face sa ma simt mai batrana decat gandul.
si ma inec incercand sa prind adevarul si dreptatea.
dar sa stii, de ramai sau pleci nu-mi e totuna.
astazi nu vin, dar daca nu as avea unde sa vin, n-as mai pleca.
as striga dupa tine in orice moment pentru ca stiu ca ti-ai intoarce capul si mi-ai arunca macar o privire care-mi striga numele complet.
in spate era mama.
mi-am dat seama ce nu-mi place de mai mult timp decat ti-ai dat tu seama ca nu-mi pasa, pasandu-mi.
daca cuvantul nu iese din gura nu inseamna ca exista acceptare.
m-am trezit cu amintirea binelui.
acum, prinsa intr-un vartej de contradictii si idei.
vad oboseala si nu pot sa o transform.
aveam o ceva pe geam, plantata in pamant nesigur. cu frunze de frustrari si intrebari, cu o singura floare prea mica pentru a intelege de ce ghiveciul s-a spart si mi-a intrat in obraz.
cu o luna prea beata si cu un soare prea apus nu as putea sa trag de orizont si sa ma invelesc.
draga...
cu un cuvant impartit in doua, cu un cuvant din doua silabe, poate prea departe una de cealalta.
cuvant care nu inseamna nimic daca nu-i intr-o legatura stransa de viata. doua vieti.
imi doresc...
